Nicolae Bălcescu

        Nicolae Bălcescu - istoric, scriitor şi revoluţionar român-  s-a născut la 29 iunie 1819, fiind fiul lui Barbu Petrescu (pitar de meserie) şi al Zincăi Petreasca-Bălcescu. Va prefera să aleagă numele mamei sale, Bălcescu, în locul numelui tatălui său. 

        Începând din anul 1832 studiază la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti, fiind coleg cu Ion Ghica şi avându-l ca profesor pe Ion Heliade Rădulescu (printre alţii). La vârsta de 19 ani intră în armată, iar în 1840 participă la conspiraţia Filipescu. Deoarece aceasta este descoperită, va fi închis la Mănăstirea Mărgineni unde va rămâne până la data de 21 februarie 1843, an ce marchează plecarea domnitorului Ghica şi venirea lui Bibescu.

        De mic copil a fost pasionat de istorie. Poate şi din acest motiv, după ce este eliberat, înfiinţează împreună cu Ion Ghica o organizaţie secretă numită "Frăţia", călătorind astfel prin locurile locuite de români: de la Ţara Românească, Moldova, Bucovina, Transilvania, până la Italia şi Franţa, studiind istoria şi fiind redactor la o revistă numită "Magazin istoric pentru Dacia". 

        De-a lungul vieţii va lua parte la mai multe revoluţii dintre care putem aminti: Revoluţia de la 1848 din Franţa, Revoluţia din 11 iunie din Bucureşti. Autorităţile Imperiului Otoman au înăbuşit revoluţia, arestându-l pe Nicolae Bălcescu la data de 13 septembrie 1848, şi deşi a reuşit să scape din arest şi să fugă în Transilvania, este expulzat de aici de autorităţile habsburgice.

        Se va exila la Paris unde, în scopul întemeierii unei confederaţii europene, va încerca să coaguleze forţele revoluţionare aflate în exil. În primăvara anului 1852 pleacă la Constantinopol cu ajutorul unui paşaport eliberat la Paris, urmând să ajungă la Galaţi de unde va încerca să pătrundă în Ţara Românească, cu scopul de a-şi vedea mama în vârstă şi bolnavă. Această cerere nu îi va fi însă acceptată. Este sfătuit de medici să se mute în Italia deoarece clima era mult mai blîndă, lucru pe care îl va face, stabilindu-se astfel la Palermo, în Sicilia. Acesta este şi locul în care Nicolae Bălcescu se va stinge din viaţă la data de 29 noiembrie 1852, la vârsta fragedă de doar 33 de ani, fiind bolnav de tuberculoză.

        Ca şi istoric, va scrie marea sa operă intitulată "Românii supt Mihai-Voievod Viteazul" începută în anul 1849, operă rămasă manuscris şi publicată intre anii 1861-1863 de Alexandru Odobescu.

        În memoria sa, multe străzi din România comunistă i-au primit numele, iar imaginea lui a fost gravată pe bacnotele de 100 de lei, ediţiile din 1952 şii 1966.

Nicolae Iorga

        Asasinarea lui Nicolae Iorga a fost un eveniment care a produs multă emoţie în epocă şi care păstrează până azi numeroase semnificaţii, fiind de peste timp şi o lecţie despre viitor.

        S-a născut la 17 ianuarie 1871, la Botoşani. După studii elementare şi gimnaziale în localitatea natală, a urmat Liceul Naţional din Iaşi din 1888. A absolvit apoi Universitatea din Iaşi într-un singur an cu diploma "magna cum laude", apoi a continuat studiile universitare la Paris, Berlin şi Leipzig, obţinând doctoratul în 1893 la numai 23 de ani.

       După cum a afirmat şi George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească în primele decenii ale secolului XX "rolul lui Voltaire". Copil minune, polimat şi poliglot, cu o activitate ştiinţifică prolifică, a fost un mare critic literar, documentarist, dramaturg, poet, scriind astfel 1003 volume, 12.755 articole şi studii, 4963 recenzii, dar şi "Istoria României" cuprinsă în 10 volume.

       A predat la Universitatea din Bucureşti, la cea din Paris şi la alte instituţii de învăţământ academice. De asemenea, a fondat Congresul Internaţional de Studii Bizantine şi Institutul de Studii Sud-Est Europene. A transformat oraşul Vălenii de Munte într-un centru academic şi cultural.

        În paralel cu contribuţiile sale ştiinţifice, Nicolae Iorga a avut şi un rol politic important  fiind ministru, parlamentar, dar şi prim-ministru. S-a opus grupării fasciste Garda de Fier şi, după o perioadă de cumpănire, s-a hotărât să îl susţină pe rivalul acesteia, Regele Carol al-II-lea, intrând după dizolvarea tuturor celorlalte partide în partidul unic -Frontul Renaşterii Naţionale.

        În anul 1940, regimul lui Carol al II-lea s-a prăbuşit. Neaşteptata cedare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord sovieticilor a şocat societatea românească şi l-a revoltat pe Iorga. La două şedinţe ale Consiliului Coroanei, Iorga a fost unul din membrii care s-au opus ultimatumului impus de U.R.S.S. cerând cu insistenţă apărarea armată a Basarabiei.

        Pentru că fusese implicat intr-o dispută personală cu liderul Gărzii de Fier Cornelui Zelea Codreanu, contribuind astfel fără voie la uciderea sa, Iorga şi-a atras antipatia legionarilor. El s-a opus noului guvern susţinându-şi ataşamentul faţă de regele care fusese obligat să abdice. A fost obligat să părăsească Bucureştiul dar şi Vălenii de Munte şi s-a mutat la vila sa din Sinaia unde a terminat "Istoriologia umană".

        A fost ridicat de un grup de legionari în după-amiaza zilei de 27 noiembrie 1940 şi ucis lângă Strejnicu, judeţul Prahova. A fost împuşcat de nouă ori. Asasinarea lui este menţionată în paralel cu cea a politicianului ţărănist Virgil Madgearu, răpit şi omorât de legionari în aceeaşi noapte, şi cu Masacrul de la Jilava, în care aparatul administrativ al lui Carol al II-lea a fost decimat.Aceste acte de răzbunare au fost făcute de legionari din propria iniţiativă, ducând la tensiuni între ei şi Antonescu.

        Moartea lui Iorga a generat consternare şi a cutremurat comunitatea academică. După aflarea veştii asasinării lui Iorga, 47 de universităţi şi academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă. Discursul funerar a fost ţinut de istoricul francez exilat Henri Focillon, din New York, numindu-l pe Iorga "una dintre personalităţile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei ţări şi în istoria inteligenţei umane."

        Trupul lui Iorga a fost îngropat la cimitirul Bellu din Bucureşti, cei prezenţi, printre care se aflau politicieni şi diplomaţi străini,sfidând interdicţia Gărzii de Fier cu prezenţa lor.

        Un ultim omagiu a fost adus de filozoful Constantin Rădulescu-Motru, care-l numea, în termeni asemănători folosiţi de Focillon, "curajosul intelectual al naţiunii", "toată înţelepciunea şi originalitatea unui geniu român", "... a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt..."

Tudor Vladimirescu

        Marele revoluţionar Tudor Vladimirescu s-a născut în localitatea Vladimiri, din judeţul Gorj, la începutul anului 1780. La o vârsta fragedă, a plecat la Craiova, unde a învăţat carte în casa boierului Ioniţă Glogoveanu, ajungând să vorbească fluent limbile greacă şi germană. A învăţat şi elemente de avocatură de la marele om politic Petrache Poenaru.

        Între anii 1806 - 1812, a intrat ca voluntar în rândurile armatei ţariste, participând la războiul ruso-turc. Pentru vitejia şi curajul arătate, el a fost decorat de comandanţii ruşi, iar după încheierea războiului a fost numit administrator al unui district din nordul Olteniei. La începutul anului 1815, a locuit în Bucureşti şi a susţinut un proces de moşie în faţa Divanului. Cu această ocazie a aflat de hotărârea Eteriei de a declanşa mişcarea de eliberare a Greciei, dar şi faptul că unitatea militară otomană din Insula Ada-Kaleh a făcut ravagii în judeţele Mehedinţi şi Gorj, distrugându-i complet gospodăria personală din Cerneţi.

        Vladimirescu a considerat că acesta a fost momentul potrivit pentru a ridica poporul la luptă împotriva regimului fanariot şi a redactat Proclamaţia de la Padeş care avea un conţinut potrivnic boierilor. În acest mod şi-a organizat trupele şi a plecat spre capitala ţării, fluturând pentru prima dată noul steag cu cele trei culori aşezate pe orizontală (albastrul reprezentând libertatea, galbenul - dreptatea şi roşul - frăţia).

     La 21 martie 1821, Tudor Vladimirescu a intrat în Bucureşti conducând o armată de 16.000 de panduri. Timp de 56 de zile a preluat conducerea ţării sub titlul de Domnul Tudor. La Bucureşti lucrurile au fost complicate de prezenţa lui Ipsilanti. Tudor a cerut ca Eteria să treacă înapoi Dunărea şi să se ducă în Grecia, cerere ce nu a fost respectată de aceia.

       La 15 mai 1821 Tudor a preferat varianta retragerii spre Piteşti pe drumuri ocolitoare, însă în curând va regreta acest traseu, care s-a dovedit a fi plin de capcane şi primejdii. Era aşteptat cu nerăbdare de complotişti care aveau misiunea să îl aresteze.Luptătorii erau din ce în ce mai greu de strunit, actele de indisciplină din ce în ce mai multe. Căpitanul Iordache, piesă importantă a conspiraţiei, l-a arestat pe Tudor la 21 mai 1821. A fost dezarmat chiar de către căpitanul în care avusese cea mai mare încredere şi nici cei din jur nu s-au grăbit să-i sară în ajutor celui căruia îi juraseră credinţă şi ascultare. 

        Asasinarea lui Tudor Vladimirescu a fost consemnată de majoritatea cronicarilor ca fiind săvârşită de eteriştii lui Vasile Cavadia. După ce divanul din Câmpulung, format din boieri compromişi, l-a condamnat la moarte, inculpatul a fost torturat de aghiotanţii lui Ipsilanti. Ucis, în final de Cavadia, Tudor a fost aruncat în puţul unei fântâni părăsite de la Târgovişte, la 27 mai 1821.

            Moartea sa a fost descrisă în mod diferit de memorialişti. Ca şi în cazul trădării lui Mihai Viteazul, se va pune multe secole întrebarea: "Unde, oare, erau românii adevăraţi în clipa asasinatului?" .

       

Abraham Lincoln

        "Înainte ca succesul să apară în viaţa unui om, acesta va avea parte de numeroase înfrângeri temporare, iar uneori, chiar de eşecuri. Eşecul este un potlogar viclean, înzestrat cu o ironie foarte fină. Lucrul care îl amuză cel mai tare este să îi doboare pe oameni exact atunci când se află la un singur pas de succes. "

                   Napoleon Hill

        Numeroase persoane de succes au avut parte de multe eşecuri şi înfrângeri, înainte de a cunoaşte marele succes. Printre oamenii de succes care au eşuat de foarte multe ori înainte de a învinge, se numără şi Abraham Lincoln - al 16-lea Preşedinte al Statelor Unite ale Americii.

        Abraham Lincoln rămâne, la un secol şi jumătate de la moartea sa, unul dintre cei mai admiraţi oameni de pe planetă. Viaţa sa plină de obstacole, eşecuri, dar şi realizări notabile, fascinează şi azi pe oamenii din întreaga lume. Forţa sa deosebită de a se "ridica", ori de câte ori soarta îi dadea câte o "lovitură", impresionează pe oricine.

        S-a născut pe 12 februarie 1809 într-o familie săracă de fiermieri din Kentcky, din părinţi analfabeţi, pierzându-şi mama când avea nouă ani. A fost nevoit să muncească din greu încă din copilărie pentru a-şi ajuta familia . Educaţia formală pe care a primit-o a fost una sporadică, de un an de zile în total. A început să studieze de unul singur Dreptul, citind cărţi specifice, neputându-se înscrie la facultate deoarece nu avea educaţie formală.

        La 25 de ani a obţinut un mandat de patru ani în Legislatura Generală Illinois, câştigând astfel o reputaţie de politician capabil şi cinstit. La 27 de ani a devenit un avocat de succes, fiind celebru pentru isteţimea sa. La 37 de ani a obţinut un mandat de doi ani în Congresul S.U.A., mandat în timpul căruia a avut primul eşec important din cariera sa de politician: şi-a pierdut mare parte din sprijinul politic, deoarece a pledat împotriva Războiului Mexico-American şi a criticat dur dorinţa de glorie militară a Preşedintelui S.U.A de atunci (James K. Polk). 

       După ce şi-a terminat acest mandat de doi ani, s-a retras din politică pentru a se dedica în următorii 12 ani meseriei de avocat, devenind faimos. A revenit însă în politică la 45 de ani în cadrul Partidului Republican, luptând împotriva extinderii sclaviei şi divizării naţiunii.

        La 46 de ani a pierdut un loc în Senatul S.U.A, la 47 de ani cursa pentru postul de Vice-Preşedinte şi doi ani mai târziu încă un loc în Senat. În pofida acestor nereuşite, Abraham Lincoln a atras atenţia întregii naţiuni prin discursurile sale, fiind apreciat pentru convingerile sale politice, pentru corectitudinea şi integritatea sa.

       La 51 de ani, în 1860, a reuşit să ocupe prima poziţie în Statele Unite, şi să-şi graveze pentru totdeauna cu litere de aur numele în istorie, devenind cel mai bun preşedinte pe care l-au avut Statele vreodată. Cel mai fascinant aspect al poveştii lui de succes este faptul că acesta a eşuat de foarte multe ori, dar nu a renunţat, ci a continuat să lupte de fiecare dată, în ciuda circumstanţelor nefavorabile. De ceea el a reprezentat un adevărat simbol al perseverenţei.

        În 1864 a fost ales preşedinte al S.U.A pentru al doilea mandat când a început să reconstruiască Uniunea, să "vindece rănile" naţiunii şi să instaureze pacea. 

        Din nefericire nu a mai apucat să îşi duca la bun sfârşit planul de refacere a naţiunii deoarece, la doar cinci zile de la capitularea definitivă a confederaţilor, pe 14 aprilie 1865, a fost asasinat în timp ce participa la o piesă de teatru. Ucigaşul a fost John Wilkes Booth, un actor simpatizant fanatic al Confederaţiei. Preşedintele a murit în ziua următoare ca urmare a rănilor grave din regiunea capului. Se pare că atentatul a fot rezultatul unei conspiraţii organizate de plantatorii din Sud, dar această supoziţie nu a fost demonstrată nici până în prezent.

        Deşi oficial autorităţile americane nu au acceptat asta niciodată, oamenii s-au întrebat mereu dacă mâna asasinului nu a fost dirijată de adversarii politici ai lui Lincoln, mai ales că la sfârşitul războiului civil din S.U.A situaţia acestuia era destul de dificilă. El se bucura de încrederea maselor largi ale americanilor, care se convinseseră că, preşedintele, deşi cu multe ezitări şi soluţii de compromis, mergea în întâmpinarea năzuinţelor poporului. Dar, numărul duşmanilor politici ai lui Lincoln nu numai că nu se micşora, ci, dimpotrivă, creştea. Îl urau atât plantatorii sudişti, cât şi simpatizanţii acestora din statele nordice, partizani ai înţelegerii cu statele sclavagiste rebele. În acelaşi timp, politica lui Lincoln continua să provoace nemulţumirea radicalilor - aripa stângă a propriului său partid, Partidul Republican.

Martin Luther King

          În fiecare an, în a treia zi de luni din luna ianuarie, se sărbătoreşte în Statele Unite ale Americii ziua naţională consacrată memoriei lui Martin Luther King Jr.

         Martin Luther King a fost cel care a spus : "Istoria va consemna faptul că cea mai mare tragedie a acestei perioade de tranziţie socială nu a fost urletul puternic al celor răi, ci tăcerea de neiertat a celor buni.", cuvinte care ne pot trezi nouă, românilor, mai ales în aceste timpuri dificile, sentimente dureroase.

         La data de 15 ianuarie 1929 se naşte în Atlanta, Georgia, Martin Luther King, ca fiu al preotului baptist de culoare Martin Luther King Sr. şi al soţiei acestuia Alberta Williams King. Deşi creşte sub aripa ocrotitoare a unei familii mai degrabă caracterizata de bunăstare, el se identifică încă din tinereţe cu soarta împărtăşită de majoritatea fraţilor şi surorilor sale negri. El primeşte o educaţie care nu era accesibilă la acea vreme decât unui număr restrâns de afro-americani. 

        La 25 de ani devine preotul unei comunităţi din Montgomery, alegând să ocupe această poziţie în defavoarea unei posibile cariere universitare.

        Acest pastor american de culoare a devenit cunoscut în Montgomery în 1955 după ce a organizat boicotarea companiei de transport din oraş, responsabilă pentru tolerarea segregaţiei în vehiculele pe care le administra.

        În curând, King capătă notorietate naţională ca purtător de cuvânt al mişcării non-violente pentru apărarea drepturilor civile. Atunci când casa sa este bombardată de albi, el spune confraţilor săi negri : "Vom răspunde la violenţă cu non-violenţă.", şi se hotărăşte să renunţe la toate armele sale din casă.

       Boicotul autobuzelor a fost începutul unei mişcări pentru apărarea drepturilor civile, care s-a  extins asupra tuturor statelor din sudul S.U.A. King a subliniat mereu faptul că non-violenţa  înseamnă eliberarea celor oprimaţi, precum şi a oprimatorilor deopotrivă.

        A avut norocul de a vedea încă din timpul vieţii câteva rezultate ale activităţii sale neobosite. Remarcabil din acest punct de vedere este anul 1964, an ce i-a adus semnarea de către preşedintele Johnson a legii drepturilor civile care punea capăt oricărei forme de discriminare şi decernarea Premiului Nobel pentru pace. A fost a treia persoană de culoare ce a primit acest prestigios premiu care i-a adus o enormă recunoaştere publică, pe care şi-a riscat-o însă, în ultimii doi ani de viaţă, criticându-i pe cei aflaţi la putere.

       Dacă privim în ansamblu cei 13 ani de activitate publică a lui King, vom constata că el a fost o persoană cu un ţel clar, cu o minte trează şi sensibilă, care s-a lăsat prins, atât prin cele gândite, cât şi prin cele întreprinse de el, în provocări mereu noi. La Montgomery, el nu ceruse decât ca negrii să fie trataţi politicos, nici măcar nu îi trecuse prin minte să revedince ridicarea barierelor rasiale.

        Cine întreabă astăzi-la peste 30 de ani de la moartea sa-de ce este el atât de important pentru noi, nu trebuie să uite de cele spuse şi făcute de King în anii săi "târzii", între anii 1966-1968.

        King a început să treacă accentele din critica sa de la problema rasismului la cea a sărăciei. Îi era clar că problema sărăciei are dimensiuni internaţionale şi a încercat să impună o "revoluţie a valorilor" în cadrul statelor industriale occidentale.

        Începând cu finele anului 1966, King vorbea din ce în ce mai mult despre strânsa legătură dintre rasism, sărăcie şi război :"Trebuie să luăm la cunoştinţă faptul că relele provocate de rasism, de exploatarea economică şi de militarism se află într-o strânsă legătură". Recunoaşterea acestor fapte au făcut din King unul din cei mai înverşunaţi critici ai Războiului din Vietnam.

        Un aspect deosebit în ceea ce priveşte importanţa lui King pentru lume este reprezentat de faptul că acesta era motivat de un "vis". Acest vis a vizat mai întâi negrii de pe teritoriul S.U.A şi opozanţii lor, aşa cum a fost dezvăluit în celebrul discurs din anul 1963 din cadrul marşului spre Washington :"Am un vis, şi anume că într-o bună zi această naţiune se va ridica şi va trăi conform adevăratului sens al credinţei sale :,acest adevăr este de la sine înţeles pentru noi : toţi oamenii sunt egali."

        Visul acestuia, s-a extins de la ţelul limitat la teritoriul naţional al obţinerii de drepturi egale pentru negrii din S.U.A la viziunea unei "beloved community" care să cuprindă întreg mapamondul, a unei "case universale" în care toţi oamenii - eliberaţi de rasism, sărăcie şi militarism - vor trăi ca fraţii.

        Martin Luther King Jr. nu a fost un erou fără duşmani. Spre sfârşitul vieţii, el şi-a exprimat de mai multe ori temerea că visul său s-ar putea transforma într-un coşmar.

        Pe 4 aprilie 1968, reverendul Martin Luther King Jr., în vârstă de 39 ani, a fost împuşcat mortal la Memphis de către un deţinut evadat pe nume James Earl Ray. Intervenţia chirurgicală de urgenţă care avut loc nu a reuşit să-i salveze viaţa , fiind declarat mort la o oră după ce fusese împuşcat.

        Potrivit versiunii oficiale, asasinul lui King a fost James Earl Ray, însă mulţi nu au crezut varianta asta, ci aceea că asasinatul a fost rezultatul unui complot în care au fost implicaţi oficiali din FBI, CIA, Departamentul de Stat, poliţia din Memphis, dar şi indivizi care aveau legături cu crima organizată. Un juriu din Tennessee s-a pronunţat în 1999 în favoarea familiei lui Luther King, recunoscând că asasinarea liderului de culoare a fost într-adevăr rezultatul unei conspiraţii.

        Deşi este greu de anticipat cum ar fi evoluat lucrurile pentru comunitatea de negri din America, la sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970, asasinarea lui Martin Luther King a fost fără îndoială o grea lovitură, pentru mişcarea drepturilor civile din Statele Unite ale Americii.

        Pentru multe milioane de persoane de culoare, reverendul Martin Luther King a fost profetul cruciadei lor pentru egalitatea rasistă. El a fost   vocea chinului lor, al strigătului lor de a lupta pentru demnitate umană.

        Nici după 30 de ani de la moartea sa, viziunea lui King asupra unei comunităţi universale guvernate de principiul fraternităţii nu s-a trandformat în realitate. Dar dacă noi vom vorbi - animaţi de amintirea lui - "în numele celor fără de voce", visul lui va fi mereu viu pentru noi.

        

Ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei

        Alexandru al II-lea  a fost fiul cel mai mare al Ţarului Nicolae I al Rusiei şi al prinţesei Charlotte a Prusiei. Născut în 1818, Alexandru a fost mult mai pregătit pentru rolul de conducător al statului decât tatăl său, care era cel de-al treilea fiu al Ţarului Paul I.

       Educaţia sa ca viitor Ţar a fost realizată sub supravegherea unui poet liberal romantic şi talentat translator, Vasili Zhukovsky. Alexandru al II-lea a urcat pe tron la moartea tatălui său in 1855. Până a urcat pe tronul Rusiei la vârsta de 37 de ani, Alexandru a dat puţine semne legate de potenţialul său de lider. Presupusa lui lipsă de interes în treburile militare, detectată de istoricii de mai târziu, ar putea fi doar reflecţia sa cu privire la rezultatele pe propria familie şi pe întreg spiritul ţării, dat de Războiul din Crimeea. Astfel, primul său an de domnie a fost dedicat urmărilor Războiului din Crimeea, a eşecului negocierilor de pace de la Sevastopol, conduse de consilierul său de încredere, prinţul Alexandru Gorchakov. Ţarul se gândea că Rusia era epuizată şi umilită de război. Încurajat de opinia publică, a început o serie de reforme radicale.

        În februarie 1861, a publicat Statutul Emancipării în favoarea înzestrării cu pamânt a serbilor, înfăptuind astfel reforma agrară. Din cauza opoziţiei moşierimii, reforma a devenit un compromis, care echivala enorm cu eşecul : ţăranii nu erau nici mai fericiţi, nici nu o duceau mai bine în urma reformei de abolire a iobăgiei, fapt care l-a determinat pe Alexandru să admită cererea insistentă a societăţii şi chiar a unei părţi a nobilimii de adâncire a reformelor, prin înfiinţarea unui parlament.

       În perioada vieţii sale de moştenitor al tronului, atmosfera intelectuală din St. Petersburg era nefavorabilă oricărei schimbări, libertatea de gândire şi iniţiativele particulare erau suprimate, critica autorităţilor fiind considerată un delict grav. Puterea era acum în mâinile cuiva care avea o gândire suficient de prudentă şi practică. Totuşi, creşterea mişcării revoluţionare "de stânga" a clasei educate a condus la un sfârşit abrupt pentru reformele lui Alexandru.

      Au existat mai multe tentative de asasinat asupra Ţarului. În 1866, când Alexandru era distrus din cauza morţii fiului şi moştenitorului său, Nicolae, un tânăr nobil, Dimitri Karakozov, a încercat să îl omoare. În 1879, un tânăr doctor, Alexander Soloviev, a tras cinci focuri de armă în ţar. În acelaşi an, a avut loc o tentativă de aruncare în aer a trenului imperial, pentru ca în februarie 1880 o bombă teroristă să explodeze în sala de banchete a Palatului de Iarnă.

        Aceste evenimente l-au făcut pe Alexandru să înţeleagă că a venit vremea unei noi abordări politice. Alexandru a fost convins că represiunile imediate combinate cu reformele constructive vor stabiliza situaţia politică. Faptul că nimeni nu mai încercase să îl asasineze de mai bine de un an l-a convins că aceste reforme erau eficiente.

        La 1 martie 1881, Alexandru se afla într-o trăsură pe străzile capitalei, când un terorist (care făcea parte dintr-o organizaţie numită Narodnaya Volya) a aruncat o bombă în trăsură. Scăpat nevătămat, Alexandru a coborât să îi ajute pe răniţi şi să-l chestioneze pe autorul atacului. Un al doilea atacator a aruncat o bombă la picioarele lui. Explozia i-a zdrobit împăratului partea inferioară a trupului.El a fost dus la Palatul de Iarnă, unde a murit câteva ore mai târziu.

       Moartea Ţarului Alexandru al II-lea, a schimbat cursul istoriei pentru Rusia. A fost un monarh luminat şi un reformator. El a fost pe punctul de a crea un Parlament în Rusia.

        Cu moartea acestuia, se încheia astfel perioada eroică a mişcării narodnicilor. Experienţa istoriei a demonstrat însă că terorismul şi atentatele nu pot duce nici la libertate politică, nici la îmbunătăţirea situaţiei economice a maselor de oameni.

         Cei implicaţi în atentat au fost prinşi repede, deoarece Râsakov - cel care a fost prins la faţa locului- a dezvăluit numele complicilor săi : Mihailov, Sofia Perovskaia, Nicolai Kibalcici şi Hesia Helfman. Toţi au fost condamnaţi la moarte, cu excepţia Hesiei Helfman care era însărcinată. Conducătorul lor a fost prins însă mult mai devreme, la data de 27 februarie.

          

Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei

        Franz Ferdinand s-a născut in Graz, Austria, la 18 decembrie 1863, fiind fiul cel mare al arhiducelui Karl Ludwig şi al prinţesei Maria Annunciata. La 12 ani a fost numit moştenitor în urma morţii unchiului său, Ducele Francisc al 5-lea de Modena. 

       În 1889, viaţa lui Franz s-a schimbat în mod dramatic după sinuciderea vărului său, Prinţul Rudolf al Austriei ( succesorul la tronul Austriei ). Următorul în linie era tatăl său, care a renunţat. În 1896, devine astfel succesor la tronul Imperiului Austro-Ungar, până la moartea sa de la 28 iunie 1914, când la Sarajevo, în timpul unei vizite de lucru împreună cu soţia lui Sophia, au fost asasinaţi de Gavrilo Princip, un tânăr sârb, bosniac, în vârstă de 19 ani, membru al organizaţiei  Tânăra Bosnie.

      Cabrinovic a aruncat o bombă înspre maşina arhiducelui, aceasta explodând. La puţin timp, Arhiducele Francisc Ferdinand şi soţia sa Sophia, sunt omorâţi de către Princip, în timp ce ei se aflau în drum spre spital pentru a vizita ofiţerul rănit de bombă. În momentul în care maşina a încetinit la intrarea pe un pod, arhiducele si soţia sa au fost împuşcaţi mortal.

       Este greu să ne imaginăm că asasinarea unui nobil, nu foarte important, ar fi putut avea repercursiuni foarte mari. Cu toate acestea, moartea arhiducelui si soţiei sale a avut urmări imediate şi profunde.

      Astfel, Gavrilo Princip este omul care l-a omorât pe urmaşul la tronul Austro-Ungariei, aprinzând flacăra care a condus la Primul Război Mondial. 

• Gavrilo Princip - erou sau terorist ?

       O sută de ani mai tarziu, această întrebare nu are încă un răspuns concret. O stradă din centrul Belgradului îi poartă numele, stradă care nu se află întamplător în centrul oraşului, mulţi sârbi considerându-l un erou naţional.

       În multe alte ţări, acesta este considerat un terorist, un ucigaş care a provocat izbucnirea Primului Război Mondial.

      Ţelul lui Princip a fost eliberarea Bosniei de sub dominaţia Imperiului Austro-Ungar şi crearea unui stat independent iugoslav. 

• Atentatul - Pretext sau cauză ?

       După atentat, consiliul austro-ungar de miniştri ia decizia de a da Serbiei un ultimatum. După respingerea aşteptată a acestuia, urma să aibă loc un atac militar asupra Serbiei. Războiul a început după 37 de zile .

         Câteva zile mai tarziu, în război intrau şi Rusia, Franţa şi Marea Britanie. Din această cauză, atentatul din Sarajevo este definit ca fiind scânteia care a dus la izbucnirea războiului, nu ca o cauză principală a acestuia, razboi care este probabil unul dintre cele mai sângeroase conflicte din istorie, în care au murit 15 milioane de oameni. 

John F. Kennedy

        John F. Kennedy, născut la 29 mai 1917 în Boston şi decedat la 22 noiembrie 1963 în Dallas, a fost cel de-al 35-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii. A fost unul dintre cei mai proeminenţi dintre membrii familiei sale implicaţi in politică, fiind totodată considerat un stindard al liberalismului american.

         Datorită problemelor sale de sănătate, şi-a petrecut o mare parte a copilariei citind, dobândind astfel o mare pasiune pentru viaţa politică. În 1936 a intrat la Universitatea Harvard. În acest timp a vizitat Europa de două ori, stând împreună cu tatăl său la ambasadă şi observând de aproape situaţia internaţională tensionată.

        În 1940 a absolvit Universitatea, dar situaţia mondială inspira multă nelinişte în timpul celui de-al doilea Război Mondial. 

     În 1941, fratele său mai mare, în care tatăl său îşi pusese toate speranţele pentru un mandat la preşedinţia Statelor Unite ale Americii, s-a înrolat in Marina Militară. Însă, după moartea acestuia din 1944, speranţele au căzut pe umerii tânărului John.

      Urmează o perioadă în care, având susţinerea tatălui său, John este ales în Congres, apoi în Senat, timp în care şi-a promovat ideile şi profilul moral internaţional, întâlnindu-se cu diferiţi premieri şi preşedinţi importanţi.

        În cele din urmă, în luna ianuarie a anului 1960, îşi depune candidatura la preşedinţia Statelor Unite. Astfel, la 20 ianuarie 1961, după ce a câştigat alegerile cu cea mai mică diferenţă de voturi din istorie, Kennedy a depus jurământul în faţa Capitoliului.   

        Politica noilor lui frontiere promitea reforme în educaţie, sănătatea publică, programul spaţial, abordările problemelor constante : şomajul, locuinţele şi rasismul, reforme prin care preşedintele avea să desfăşoare tranziţia de la economia de război la cea de pace.

         Perioada lui de preşedinţie a fost marcată de evenimente precum : invadarea Cubei, Războiul din Vietnam, problema rasială, lupta împotriva mafiei.

• Asasinatul

        Kennedy a fost împuşcat mortal la 22 noiembrie 1963, în timp ce efectua un tur al oraşului Dallas împreună cu soţia sa şi guvernatorul de atunci al statului Texas. Împrejurările şi cei care au organizat asasinatul preşedintelui american au rămas până astăzi neclarificate. Nici până in prezent nu s-a aflat integral ce s-a întâmplat în acea zi şi cine a pus la cale asasinatul, moartea celui de-al 35-lea preşedinte american devenind subiectul a numeroase teorii conspirative. 

        Presupusul asasin , Lee Harvey Oswald  a fost prins  imediat după comiterea crimei şi a rămas autorul oficial. Ancheta ulterioară a confirmat că el era vinovat de moartea preşedintelui  dar adevărul nu s-a aflat niciodată deoarece a fost ucis două zile mai târziu şi nu a apucat să le spună anchetatorilor ce s-a întămplat.
         Cert este ca nu se va afla niciodata cine şi cum l-a asasinat pe preşedintele John F. Kennedy, pentru că indiciile vitale s-au pierdut fie in mod greşit fie intenţionat. Misterul se va adânci din ce în ce mai mult, şi probabil va rămâne nedezlegat.

Caius Iulius Caesar

        Caius Iulius Caesar, născut la 13 iulie 100 î.Hr. şi decedat la 15 martie 44 î.Hr., a fost un lider politic şi militar roman, dar şi una dintre cele mai influente şi mai controversate personalităţi din istorie.

• Copilăria (scurtă prezentare ) 

      Caesar s-a născut la Roma, într-o binecunoscută familie de patricieni ( ginta Iulia ), posibil descinsă din Iulus, fiul prinţului roman Eneas. Familia sa nu era însă una înstărită, aşa că viitorul om politic şi-a petrecut copilăria intr-o casă modestă, fără ca vreun membru al familiei sale să se facă cunocut în societate. Însă, acest lucru avea să se schimbe odată cu căsătoria dintre mătuşa sa paternă, Iulia, şi Gaius Marius, un  general talentat şi  reformator al armatei romane, întrucât acesta avea să devină unul dintre cei mai bogaţi locuitori ai Romei. Astfel, în anul 85 î.Hr., atunci cand tatăl său s-a îmbolnăvit şi a murit, Caesar a devenit moştenitorul majorităţii averilor şi proprietăţilor deţinute atât de tatăl său cât şi de Marius, nu doar pentru faptul că îi era nepot şi aderent la partidul său, dar şi pentru că era căsătorit cu o anumită Cornelia (fiica celui mai mare simpatizant al unchiului său ). 

• Cariera politică ( scurtă prezentare )

        În anul 78 î.Hr., după moartea lui Sulla ( general şi om politic roman ), Caesar îşi face debutul politic în Forul din Roma ca avocat, fiind recunoscut pentru calitatea sa de orator şi pentru atitudinea neînduplecată în procesele împotriva foştilor guvernatori. Tocmai din acest motiv, Cicero afirma : "Există cineva care are calitatea de a vorbi mai bună decât Caesar ?"

        În anul 73 î.Hr. Caesar a fost ales membru al Colegiului Pontifilor, iar în anul 72 î.Hr. este ales de Adunările romane în funcţia de tribun militar, ceea ce a reprezentat primul său pas în viaţa politică.

        În anul 60 î.Hr., decizia lui Caesar de a-şi obţine candidatura pentru un posibil triumf l-a pus în poziţia de a candida pentru funcţia de consul.

• Asasinatul

        Spaima că Caesar va lichida democraţia şi se va proclama rege s-a amplificat în momentul în care tribunii Gaius Epidius Marcellus şi Lucius Caestius Flavius i-au arestat pe cetăţenii care l-au numit pe Caesar rege (Rex), după ce pe statuia acestuia de pe Rostra a fost aşezată o diademă. Văzându-şi susţinătorii ameninţaţi, Caesar a ordonat eliberarea celor arestaţi şi, în schimb, a adus tribunii în faţa Senatului, înlăturându-le poziţiile.

        În 15 februarie 44 î.Hr., Caesar stătea pe scaunul său aurit de pe Rostra, purtându-şi roba roşie, încălţămintea roşie, coroana de lauri şi având titlul de Dictator Perpetuus. Marc Antoniu a încercat să aşeze o diademă pe capul lui Caesar, spunând :"Poporul îţi oferă acest titlu de rege prin mine". Însă puţine au fost uralele publicului, şi Caesar a refuzat rapid, îngrijindu-se ca podoaba să nu-i atingă capul.Publicul a ţipat aprobator, dar Antoniu a ignorat faptele şi a încercat să i-o aşeze pe cap pentru a doua oară. Nici de această dată publicul nu a aprobat gestul, iar Caesar s-a ridicat de pe scaunul său şi l-a refuzat din nou, spunând :"Nu voi fi regele Romei. Jupiter este singurul rege al romanilor." Mulţimea a aprobat imediat acţiunile lui Caesar.

        Cu câteva zile înainte de Idele lui Marte, un prezicător i-a spus lui Caesar :"Fereşte-te de Idele lui Marte!". Neţinând cont de spusele acestea, pe 15 martie 44 î.Hr., Caesar a convocat Senatul în Theatrum Pompeium (construit de către Pompei). În timpul întrunirii Senatului, Caesar a fost atacat şi înjunghiat de moarte de către un grup de senatori, care se intitulau Liberatorii (Liberatores) . Aceştia şi-au justificat acţiunea spunând că au comis tiranicid, nu crimă, apărând Republica de ambiţiile monarhale pretinse de Caesar. Astfel, Caesar a fost înjunghiat de 23 de ori, dar s-a descoperit că o singură lovitură o fost fatală.

        

Introducere în lumea celor mai influenţi oameni ai istoriei

       Trecutul scoate la iveală evenimente importante. Fără o cunoaştere a datelor, istoria rămâne o simplă speculaţie. Fără o clasificare a acestor date, istoria rămâne ştiinţă abstractă.

       Din cele mai vechi timpuri, oamenii au căutat şi au iubit nespus de mult să deţină puterea. A fi atotputernic şi ceilalţi să ţi se supună - iată un vis spre care au ţintit, din cele mai vechi timpuri, foarte mulţi oameni. Puterea este o beţie, un drog, o forţă care atrage ca un magnet şi care nu numai că fascinează fiinţa umană, dar o şi transformă într-o fiară sângeroasă.

       Mersul istoriei a fost adesea determinat de două categorii de oameni: eroii şi trădătorii. De-a lungul vremurilor s-au petrecut numeroase asasinate ale unor lideri importanţi, care au schimbat de multe ori cursul istoriei.

       Politica aduce voturi, uneori bunăstarea oamenilor, dar atrage şi numeroşi duşmani care îi vor morţi pe cei mai influenţi oameni ai istoriei. Oameni celebri au murit din cauza nebuniei unora sau a conspiraţiilor cărora le-au căzut victime. Moartea acestora a creat adeseori multă durere în rândul populaţiei din ţările respective, iar amintirea lor a rămas vie în minţile oamenilor.

       Istoria a cunoscut şi numeroşi dictatori, care prin conducerea lor brutală au dus la moartea a milioane de oameni. Tirania lor a înspăimântat populaţia din diverse colţuri ale lumii. 

       Într-o lume în care oamenii văd lucrurile doar în alb şi negru, uneori trebuie amintit faptul că răul pur nu există în oameni şi că totul este alcătuit din nuanţe de gri, deşi unele trăsături ale dictatorilor merg mai mult spre negru.

       Mulţi dintre cei mai mari dictatori din istorie au avut şi o latură sensibilă,care în general a fost păstratră în secret sau cunoscută de doar câţiva apropiaţi ai acestora. 
          Dincolo de aceste aspecte, istoria este un izvor de cultură spirituală şi materială. Acest lucru se datorează celor care, fără foarte multe aspecte negative, şi-au pus amprentele asupra omenirii, amprente ce dăinuie şi în ziua de azi şi vor dăinui întotdeauna, reprezentând bazele formării acestei lumi.