Primul împărat al Chinei şi armata sa de teracotă

        În secolul III î.Hr., în Extremul Orient, apare în istorie figura lui Tsin Che Huang Ti (Qin Shi Huang Ti ), suveran înzestrat cu deosebite calităţi, unificatorul regatelor din epocă, după al cărui nume şi-a luat denumirea şi noua ţară: China. Primul Împărat August (Shi Huang Ti), cum se va numi din 221 î.Hr., a marcat începuturile Chinei Imperiale, o perioadă care a durat până la căderea dinastiei Qin, în 1912. 

        Moştenirea lăsată de prima dinastie Qin este de o imortanţă capitală pentru întreaga istorie a Chinei. Titlul imperial a putut să supravieţuiască timp de mai mult de două milenii în ciuda amintirii odioase pe care a lăsat-o cel care l-a purtat primul, pentru că el corespunde imaginii unei unităţi a ţinuturilor Chinei, care rămâne un model şi în zilele noastre. Adevărata obsesie a conducătorilor chinezi a fost mereu efortul către unificare al cărui model şi arhetip se regăsesc în acţiunile lui Qin Shi Huang Ti.  

          Realitatea vieţii împăratului a fost mult timp învăluită în mister. Pentru două milenii, singurele informaţii detaliate proveneau dintr-o singură lucrare istorică elaborată la circa 100 de ani de la moartea lui, cronicile marelui istoric Sima Qian. Descoperirile arheologice din anul 1974 au sprijinit legenda şi au demonstrat veridicitatea ei. Regele anterior al statului Qin a murit după o scurtă domnie de trei ani şi a fost urmat la tron de fiul sau, Ying Zheng, viitorul Qin Shi Huang Ti, care avea 13 ani la data respectivă.

       Un rol important pentru viitorul regatului Qin îl va juca un tânăr învăţat pe nume Li Su. Acesta ajunge la curtea lui Ying Zheng şi este angajat de ministrul său. În timpul audienţei la rege, pe care a reuşit să o capete la un moment dat, Li Su l-a sfătuit pe acesta să distrugă de pe faţa pământului stăpânii feudali şi să unifice întreaga lume sub sceptrul său. Cuvintele învăţatului au trezit în Ying Zheng conştiinţa faptului că a lui este adevărata putere pe care o va folosi cu mult curaj în următorii zece ani. El a continuat cuceririle predecesorilor săi cu atâta sălbăticie, încât până în anul 221 î.Hr. a reuşit să supună China în întregime şi a determinat regatele feudale să implore îndurare. Le-a cerut miniştrilor săi să-i găsească un titlu care să fie pe măsura meritelor sale. După îndelungate dezbateri, aceştia i-au propus titlul de Suveran August (Huang Ti), pe care l-a adoptat, hotărând să fie numit Primul Suveran August (Shi Huang Ti).

        Este interesant că un mare învingător pe câmpul de luptă reuşeşte să fie în egală măsură un formidabil administrator şi are timp să se lupte şi cu eternitatea. Simţindu-se mandatat de divinitate, traversează, cucereşte şi supune văi şi munţi pe care îi inscripţionează cu table uriaşe care să-i consacre autoritatea faţă de supuşi, dar şi să-l fixeze în eternitate. Crede în astrologie, şi o ridică la rang de credinţă imperială , îşi ghidează acţiunile politice după evenimentele cosmice, orientează palate după stele, viziunea sa încorporează şi asimilează geograficul cu miticul, China sub el devine un tărâm sacru.

        

      

      În 215 î.Hr. Primul Împărat al Chinei porneşte într-un turneu de inspecţie prin imperiul său, care pentru prima dată este o ţară pacificată şi sigură. Milioane de soldaţi lăsaţi la vatră sunt astfel disponibili pentru  alte sarcini şi Qin Shi Huang Ti plănuieşte construirea celui mai mare proiect al antichităţii: Marele Zid Chinezesc, o barieră de nepătruns în China.

      

      Unificând China, asigurându-i securitatea împotriva barbarilor din Nord, şi consolidându-i ordinea internă, ce-i drept, prin teroare, Qin Shi Huang Ti s-a putut concentra asupra unui alt proiect de o importanţă capitală pentru orice chinez şi cu atât mai mult pentru un împărat, un proiect legat de viaţa de dincolo. Împăratul a luat hotărârea de a-şi construi cel mai opulent mormânt realizat până atunci în China, pe măsura neasemuirii realizărilor sale. 

        

        Mormântul lui Qin Shi Huang Ti, o piramidă  retezată  în formă de pătrat, era de mult cunoscut şi localizat din descrierile lui Sima Qian, istoricul de curte al dinastiei următoare. Dispărut la doar 49 de ani, măsurile sale  şi-au pus amprenta asupra civilizaţiei chineze timp de mai bine de 2000 de ani. 

      

      Descoperirile relativ recente (1974) au scos la lumină 7500 de statuete din teracotă, în mărime naturală, pictate după modele reale. Ele par să certifice că acest ultim lăcaş al său era gigantic, paradisiac, plin de obiecte scumpe şi înconjurat de râuri de argint viu, arcuri şi picturi magistrale.

       

      Qin Shi Huang Ti a lăsat o moştenire aşa cum nu s-a mai văzut, o naţiune unificată cu o singură limbă scrisă care este încă folosită, un sistem de administraţie care supravieţuieşte şi astăzi şi un Mare Zid care stă în picioare, dar mai mult decât orice, Qin Shi Huang Ti a creat ideea de China, un singur popor şi o singură ţară, realizări prin intermediul cărora dorinţa sa de imortalitate a fost îndeplinită în cele din urmă.

• Bibliografie : John Man - "Armata de teracota. Primul Imparat al Chinei si nasterea unei natiuni"

Shah Jahan

      

       Shah Jahan este cunoscut mai mult ca urmare a minunii de la Agra, celebrul mausoleu de la Taj Mahal, decât ca urmare a relizărilor sale pe alte planuri. Celebră rămâne, însă, iubirea imensă faţă de soţia sa. Deşi în timpul său Imperiul Marilor Moguli a avut o mare întindere, iar cultura a cunoscut o dezvoltare fără precedent, totuşi, acest Shah a rămas necunoscut pentru aceste realizări. 

          S-a căsătorit de timpuriu, la numai 15 ani, cu aleasa inimii sale, numită Mumtaz Mahal, având împreuna 14 copii. Marea lor dragoste a încetat peste 19 ani, când, la naşterea ultimului moştenitor, regina a murit. Durerea a fost pe măsura iubirii. 

         Îmbătrânit prematur, Shah Jahan decretează doliu în întregul Imperiu, fiind interzise muzica, veşmintele colorate, bijuteriile şi chiar cosmeticele. Pentru a demonstra dragostea sa fără margini faţă de cea care ii fusese alături mult timp, Shah construieşte vestitul mausoleu de la Taj Mahal, între 1632-1645. Acesta este, de fapt, un uriaş complex care mai cuprinde doua moschei, o gradină şi o impozantă poartă, punând la bătaie toate resursele vastului său Imperiu. 

     

       Detronat de unul dintre fiii săi, dornic de a deţine puterea, Shah Jahan a cerut, conform unor legende, să fie închis într-o clădire din Agra din care putea să vadă, zi de zi, mormântul soţiei sale. După decesul survenit in anul 1666, dorinţa de a fi alături de persoana iubită avea să îi fie îndeplinită: Shah Jahan este înhumat alături de Mumtaz Mahal în capodopera sa, rămânând nemuritor peste veacuri.

         

Duios emirul ucidea: Tamerlan

        

      Exhumat în 1941 de către un medic legist rus, Tamerlan sau Timur Lenk (Timur cel Şchiop) s-a dovedit a fi o huidumă: avea 1,72 m., ceea ce, la vremea când vieţuia şi ţinând seama de trăsăturile sale mongoloide, era un record de înălţime.

              

         Legendele avertizau că, în momentul în care i se va deschide mormântul, asupra lumii se vor abate mari năpaste. Chiar în ziua excavării, Hitler a lansat împotriva U.R.S.S-ului operaţiunea Barbarossa. Peste timpuri, spiritul războinic, de o nemaiîntâlnită cruzime al lui Timur îşi aflase reîncarnarea.

       Şchipul-cel-de-fier s-a născut la Samarkand, în Uzbekistan, în 1336. Natură simpatică şi cu porniri de tandreţe, iubitor al Coranului - aşa cum şi-l amintesc cei care i-au fost aproape în tinereţe -, Tamerlan ajunge emir pe la 1358 şi devine un mare conducător militar. 

   Cucereşte aproape întreaga Asie Centrală, toate provinciile Persiei (inclusiv Karbala, Kurdistan şi Bagdad), ajunge în Rusia şi doboară rezistenţa Moscovei, întreprinde campanii sângeroase până în India şi, în ultimele bătălii, aşează, în semn de victorie, capete însângerate pe meterezele Alepului şi Damascului.

       Moare în 1405, după ce face din Samarkand cel mai strălucitor oraş al Orientului.

• Bibliografie: Manole Neagoe - "Attila, Ginghis Han si Tamerlan "

Constantin Brâncoveanu

        

    Constantin Brâncoveanu a fost domnul Ţării Româneşti între anii 1688-1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria Principatelor Române. Născut în 1654, fiul lui Papa Brâncoveanu şi al Stancăi Cantacuzino, mare boier şi nepot al domnului Şerban Cantacuzino, el a moştenit şi a sporit o avere considerabilă.

        

   Strălucit politician, diplomat şi om de cultură, Constantin Brâncoveanu a desfăşurat, după expresia lui Nicolae Iorga, "o politică de cumpătare, dar practică; puţin strălucitoare, dar foarte folositoare". El a desfăşurat o politică internă ce a cuprins întreg spaţiul românesc, principalele direcţii ale politicii fiind: întărirea rolului domniei, reorganizarea sistemului fiscal, promovarea de relaţii strânse cu Moldova şi Transilvania. 

  Constantin Brâncoveanu a continuat politica tradiţională a voievozilor români, susţinând Biserica Ortodoxă, moral şi material, prin construirea de lăcaşuri de cult, înzestrarea lor cu danii, tipărirea cărţilor de învăţătură creştină. Datorită "politicii pungilor cu aur" ce erau trimise otomanilor, Brâncoveanu a fost întărit în scaun succesiv în 1696, 1698, 1700 şi 1704 de către Imperiul Otoman.

       Politica externă desfăşurată cu multă pricepere de către acesta, a transformat Ţara Românească într-un factor activ pe plan european, ale cărui servicii diplomatice erau căutate în epocă. Axul principal al politicii sale a fost menţinerea în permanenţă a unor raporturi bune cu Poarta, garantate cu pungile cu bani, pentru păstrarea statutului politico-juridic deosebit al Ţărilor Române, într-o epocă de permanente frământări şi rupturi teritoriale.

     Constantin Brâncoveanu a încercat să evite cu orice preţ transformarea ţării în teatru de război sau anexarea ei la Imperiul Habsburgic. El a intensificat legăturile cu Rusia, prin schimbul de solii şi corespondenţă, încercând astefel o contrapondere la ameninţarea otomană şi austriacă.

      În anul 1689 s-a semnat Tratatul cu Habsburgii, prin care se recunoaşte individualitatea Ţării Româneşti, dar şi închinarea sa formală. Deoarece nu s-a putut aplica, trupele imperiale au intrat în Ţara Românească, ocupând Craiova, Piteşti Târgovişte, Câmpulung şi Bucureşti. Cu sprijinul tătarilor, Brâncoveanu le-a alungat şi înfrânt în vara anului 1690 la Zărneşti, lângă Braşov.

   În războiul ruso-turc din 1710-1711, domnul Ţării Româneşti a adoptat o politică de expectativă, concentrându-şi forţele în tabăra de la Urlaţi, lângă Ploieşti, pentru a vedea în ce parte se îndreaptă victoria. Un grup de boieri în frunte cu Toma Cantacuzino, antrenând cavaleria, a trecut însă de parte ruşilor, participând la cucerirea Brăilei.

      Deşi el a facut mari eforturi pentru a-i convinge pe otomani că gestul lui Toma Cantacuzino nu a exprimat voinţa sa, o nouă acuzaţie s-a adăugat la adresa voievodului. Învinuit, după cum spunea cronicarul turc Mehmed Raşid că "adunase multe bogăţii şi arme pentru a se opune şi pregăti o răscoală, aşteptând ca să-şi arate dorinţa de a domni în chip absolut independent", Brâncoveanu a fost mazilit în 1714, în apropierea Paştilor.

    

       Împreună cu întreaga familie a fost închis la Constantinopol şi toate bunurile şi averile i-au fost confiscate. La 15 august 1714, exact când împlinea 60 de ani, a fost executat la Poartă împreună cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi boierul Ianache Văcărescu.

     

       Mai târziu, în 1720, cu mare greutate, trupul a fost adus în ţară şi îngropat în ctitoria sa din Bucureşti, Biserica Sfântul Gheorghe Nou, sub o candelă pusă de soţia sa, Marica. 

         Prin domnia sa, Constantin Brâncoveanu a realizat o operă politică şi artisică unitară şi a contribuit la organizarea modernă a instituţiilor autorităţii centrale. În acelaşi timp, el a acţionat pentru respectarea drepturilor suverane ale Ţării Româneşti, profitând de declinul puterii turcilor. În timpul în care a domnit, Ţara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de inflorire culturală şi de dezvoltare a vieţii spirituale, în urma sa rămânând un număr mare de ctitorii religioase şi un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele.

• Bibliografie : 

        A.D.Xenopol - "Istoria romanilor din Dacia Traiana, Volumul VIII: Domnia                                                    lui C. Brancovanu"

        Stefan Ionescu, Panait I. Panait - "Constantin Voda Brancoveanu: Viata. Domnia. Epoca"

                                

Ginghis Han

        Ginghis Han a fost unul dintre cei mai mari cuceritori din toate timpurile: a cucerit o mare parte din Asia, punând temeliile Imperiului Mongol, personalitatea lui fiind asemănătoare cu aceea a lui Alexandru cel  Mare. 

         "Aşa cum nu există decât un singur zeu invizibil în Cer, tot aşa nu se află decât un singur stăpân pe Pământ, adică eu, Ginghis Han. Datoria mongolilor este să vină când îi chem, să dea fuga atunci când le-o poruncesc, să omoare pe cine vreau eu..."  Temujin (numele său iniţial)

 s-a născut în 1162 la Dunlunboldag, în Mongolia.

        Istoria secretă a mongolilor raportează că Temujin, când s-a născut, strângea în mână un cheag de sânge, semn tradiţional că i-a fost destinat să devină un mare lider. El a fost al treilea fiu al tatălui-Yesugei, şi fiul cel mare al mamei sale, Hoelun. După o copilărie şi o adolescenţă călite în hărţuielile crude dintre triburi, tânărul cu vocaţie de lider poartă mai multe bătălii cu tătarii, cu turcii naimani şi cu ceilalţi rivali mongoli, edifică un sistem de alianţe înţelepte şi izbuteşte să devină conducător al clanurilor mongole în 1206, dată la care istoricii consemnează naşterea Imperiului Mongol. 

        Temujin devine Ginghis adică Hanul Universal. În 1211 cucereşte China de Nord, după doar doi ani trece de Marele Zid, iar în 1215 zdrobeşte capitala Yanjing. În 1227, cu o armată de 180.000 de oameni, Ginghis realizează campania sa finală, prin care supune aproape în întregime teritoriul chinez.

        Popoarele care au suferit din cauza invaziilor, jafurilor şi măcelurilor mongole îl consideră pe Ginghis Han tiran crud şi sângeros, care dispunea omorârea în masă a populaţiei băştinaşe înfrânte. Cu toate acestea, el a avut şi o perioadă lungă de pace. Autor al unui  prim cod de legi pentru mongoli, cel dintâi han va prelua de la uiguri scrierea  şi o parte a culturii.

        A murit în 1227, în urma unei hemoragii intestinale. A fost îngropat într-un mormânt nemarcat, după cum şi-a dorit, singurul indiciu fiind un copac foarte înalt. Ginghis Han a căpătat titlul de cel mai verde invadator din istorie, după ce oamenii de ştiinţă au descoperit că a omorât atât de mulţi oameni, încât pământurile cultivate s-au transformat în păduri.

        

       Politica lui Ginghis Han a fost continuată de moştenitorii săi, care au preluat un imperiu de peste 33 milioane km pătraţi, cu o întindere cuprinsă între Oceanul Pacific şi Marea Caspică şi care vor creea cel mai mare Imperiu cunoscut din istoria lumii.

Bibliografie: Manole Neagoe - "Attila, Ginghis Han si Tamerlan "

Mahatma Gandhi

           India a dat numeroase personlităţi lumii, dar, poate cea mai cunoscut dintre ele, este cea a lui Mohandas Karamchand, cunoscut sub numele de Mahatma Gandhi (Suflet Mare).

      

       Provenit dintr-o familie a păturii de mijloc, aparţinând castei negustorilor, Mohandas va urma studii de drept în India şi apoi în Marea Britanie. Avocat strălucit la Bombay, în anul 1893, tânărul jurist va pleca în Africa de Sud, în calitate de consilier juridic al unei firme indiene. Aici, lua contact cu efectele segregaţiei rasiale asupra miilor de lucrători indieni, care trăiau în acest dominion britanic. Ca urmare, avocatul este înlocuit cu militantul politic, care ia hotărârea de a lupta împotriva dominaţiei britanice pentru obţinerea de drepturi civile.

          În anul 1894, iniţiator şi conducător al partidului burgheziei indiene, numit Congresul Naţional Indian, Gandhi, care primea acest nume de la marele poet Rabindranath Tagore, va declanşa după Primul Război Mondial, prima mare campanie de nesupunere civică prin boicotarea mărfurilor metropolei şi prin refuzul de a plăti impozite. Această luptă se va acutiza către anul 1930, capătând proporţii de masă şi punând Anglia în situaii dificile. Închis, alături de alţi 60.000 de adepţi, pentru că ar fi condiţionat participarea Indiei la a doua conflagraţie mondială de recunoaştere a independenţei tării, Gandhi avea să-şi vadă visul cu ochii la data de 15 august 1947. Atunci, ultimul vicerege britanic, lordul Mountbatten, parasea definitiv fosta colonie, iar India îşi declara independenţa. Convulsiile politice interne, finalizate cu scindarea ţării  prin cererea Pakistanului, dar mai ales ruptura din rangul societăţii indiene provocată de poziţia moderată a lui Gandhi faţă de secesiune, avea să-i grabească sfârşitul.

         Ca urmare, în ianuarie 1948, un hindus fanatic îl împuşcă mortal, în timpul unei ceremonii religioase. Incinerarea sa publică, la care au participat sute de mii de oameni, demonstra lumii că lupta nu a fost în zadar.

• Bibliografie: Jose Freches - "Gandhi"

Suveranul "Ţării Soarelui Răsare"

        În Ţara Soarelui Răsare, la început de secul XX, se năştea cel de-al 124-lea împărat care, copil fiind, s-a numit Michinommya. După studiile făcute la o şcoală nobiliară şi o călătorie de şase luni în Europa, viitorul simbol al societăţii japoneze se întorcea în ţară, fiind proclamat, în anul 1921, regent. 

        Devenit împpărat, în anul 1926, sub numele de Hirohito, noul suveran iniţia domnia cunoscută în istorie sub numele de "Era Showa Tenno". Considerat de istorie drept unul dintre cei mai importanţi Mikado (împărat), Hirohito a intensificat, în perioada de până la război, reformele care aveau drept scop modernizarea ţării, dar a şi sprijinit, pe de altă parte, exacerbarea naţionalismului şi politica de înarmare şi extindere teritorială a Japoniei, susţinută de cercurile militariste. Campaniile expansioniste începute în 1931 împotriva Chinei şi terminate dezastruos, prin lansarea celor doua bombe nucleare asupra ţării în august 1945, i-au dat de înţeles că politica pe care o susţinuse în toţi aceşti ani era falimentară.

        După război, cu înţelepciune, împăratul renunţă la puterile absolute precum şi la aureola mistică şi divină, ţara devenind o monarhie constituţională. Rămânând, în primul rând, simbol al unităţii societăţii japoneze, în timpul domniei sale Japonia va cunoaşte o dezvoltare fără precedent, care o va plasa printre cele mai dezvoltate ţări ale lumii. 

        Adept al deschiderii Japoniei către lume, Hirohito va călători mult, prima vizită fiind organizată în S.U.A unde se întâlnea în anul 1971 cu preşedintele de atunci, Richard Nixon.

        Bolnav de cancer, moare în anul 1989, când în Europa se prăbuşea sistemul socialist.

Justinian din Bizanţ

      Flavius Petrus Sabbatius Justinianus s-a născut la Tauresium în anul 483 d.Hr., într-o modestă familie de iliri romanizaţi. Deşi foarte departe de tron, printr-un fericit concurs de împrejurări dar şi datorită personalităţii sale puternice şi aplecării către studiu, Justinian este pregătit să devină în 527 capul Imperiului Bizantin.

       Se înconjoară de colaboratori admirabili, o ia de soţie pe Teodora (şi ea de origine umilă) şi îşi fixează drept scop suprem reconstruirea Imperiului Roman în jurul bazinului Mării Mediterane. Primul pas îl constituie cucerirea regatului vandalilor din nordul Africii şi doborârea lui Gelimer. Mânate de mânia cuceririlor, armatele lui Justinian supun Corsica, Sardinia şi Sicilia.

      

       Încrederea dată de aceste triumfuri îl poartă pe suveran pe urmele ostrogoţilor, în Italia, unde cucereşte Napoli, Roma (536) şi Ravenna (540), în ciuda rezistenţei disperate a regelui Vitiges. În 554 impune suzeranitatea bizantină şi în regatul  vizigoţilor. Reunificat, cu un preţ uriaş, Imperiul începe să fie reconstruit din temelii. 

      

     

     De la codificarea dreptului roman ( Codul lui Justinian) până la edificii (Biserica Sfânta Sofia) sau la politica religioasă, influenţa împăratului este covârşitoare pentru progresul Europei.

Cleopatra

      Istoria Egiptului Antic costituie o atracţie permanentă pentru contemporani. Ea captivează prin farmecul misterelor şi al enigmelor care asteaptă  să fie elucidate dar şi prin aspectele neobişnuite specifice acesteia.

        Egiptul vremurilor antice rămâne o sursă inepuizabilă de informaţii surprinzătoare între care un loc aparte îl ocupă cele referitoare la Cleopatra. S-a născut în ianuarie, anul 69 î.Hr. Devenind la moartea tatălui său, regele Ptolemeu al XII-lea ( 51 î.Hr.), Cleopatra a VII-a a Egiptului, ea a fost ultimul faraon al Egiptului Antic.

      Făcea parte din Dinastia Ptolemaică, de origine grecească, dinastie ce a condus Egiptul după moartea lui Alexandru cel Mare. Membrii acestei dinastii vorbeau limba greacă, refuzând vehement să se exprime în limba egipteană. Din acest motiv, ambele limbi erau folosite în redactarea documentelor oficiale. Însă spiritul nonconformist al Cleopatrei a contrastat cu convingerile conservatoare ale familiei din care provenea. Astfel, ea a învăţat şi utilizat limba egipteană şi, în plus, a îmbrăţişat cultura ţării reprezentându-se ca reîncarnarea zeiţei egiptene Isis.

       Cleopatra a fost considerată dintotdeauna drept cea mai frumoasă femeie din lume. În limba greacă, "Cleopatra" semnifică "gloria tatălui", însă numele se pare că nu a fost bine ales deoarece "preferata tatălui" în familia reginei era Arsinoe, sora cea mică. Cleopatra vorbea şapte limbi, beneficiind corespunzător originii de o educaţie aleasă.

      Ea a avut mai mulţi fraţi, iar unul dintre aceştia, Ptolemeu al XIII-lea,  a urcat pe tron odată cu ea, însă sub titlul oficial de soţ al Cleopatrei. La scurt timp aceasta a avut neînţelegeri atât cu fratele cât şi cu sora sa, care au dus în anul 48 î.Hr. la un război civil. Chiar în momentul în care Cleopatra se pregătea să-şi atace fratele cu o imensă armată formată din arabi, războiul civil roman a ajuns şi în Egipt.

    

       Iulius Caesar a ajuns la scurt timp în Alexandria şi, după ce a descoperit moartea duşmanului său, Cneus Pompeius Magnus, a decis să restabilească ordinea în Egipt. Începând cu secolul precedent, Roma exercitase un control din ce în ce mai mare asupra bogatului regat egiptean, astfel incât Cleopatra a căutat să-şi atingă scopurile politice intrând în graţiile lui Iulius Caesar. Ea a atras atenţia puternicului lider roman, acesta fiind de acord să participe la războiul civil egiptean de partea ei. Cleopatra iese învingătoare din acest conflict şi rămâne la domnie alături de un alt frate de al său,Ptolemeu al XIV-lea.

     În iunie 47 î.Hr., Cleopatra a avut un fiu despre care a pretins ca este al lui Caesar şi pe care l-a botezat Caesarion. La întoarcerea lui triumfală la Roma, Iulius Caesar a fost întâmpinat de Cleopatra şi fiul ei. 

     După ce Caesar a fost asasinat in martie 44 î.Hr., Cleopatra s-a întors în Egipt. La scurt timp după întoarcerea ei, Ptolemeu al XIV-lea a murit, probabil otrăvit de sora sa. Regina şi-a adus fiul la domnie alături de ea, sub numele de Ptolemeu Caesarion al Egiptului (Ptolemeu al XV-lea Caesar).

      Odată cu asasinarea lui Caesar, Roma a căzut din nou pradă războiului civil, oprit temporar în 43 î.Hr. odată cu formarea celui de-al doilea triumvirat, constituit din Octavian, fiul adoptiv al lui Caesar şi moştenitorul ales de acesta, Marc Antonius, un general puternic şi Lepidus, un om de stat roman. Marc Antonius a preluat administraţia provinciilor estice din Imperiul Roman, chemând-o pe Cleopatra la Tarsus, in Asia Mică, pentru a răspunde acuzaţiilor potrivit cărora ar fi susţinut duşmanii lui Antonius. Cleopatra voia să îl facă pe acesta aliat, aşa cum îi fusese înainte Caesar. Reuşind să-l seduca, se întoarce împreuna cu el la Alexandria unde au petrecut iarna împreună. In 40 î.Hr. Marc Antonius s-a întors la Roma şi s-a căsătorit cu sora lui Octavian, într-o încercare de a-şi repara alianţa cu fratele acesteia. În 37 î.Hr. acesta s-a despărţit de ea şi a călătorit spre est, făcând aranjamente astfel încât Cleopatra sa i se poată alătura în Siria.

      

      După alţi câţiva ani de tensiune, Octavian i-a declarat război Cleopatrei şi în consecinţă lui Antonius. După lupte grele, Cleopatra şi-a încălcat angajamentul asumat faţă de Antonius şi a plecat spre Egipt cu 60 dintre navele ei, forţele terestre ale lui Antonius capitulând. După această bătălie Cleopatra s-a refugiat într-un mausoleu. Antonius, fiind informat că regina a murit, s-a înjunghiat cu sabia. Înainte de a muri, a venit la el un alt mesager care i-a spus că regina era încă în viaţă. Acesta a cerut să fie trasportat la locul de refugiu al Cleopatrei, a implorat-o pe aceasta să facă pace cu Octavian, apoi a murit în braţele iubitei sale.

      După sosirea triumfală a romanilor, Cleopatra a încercat să-l seducă pe Octavian, însă acesta a rezistat farmecelor ei. Când a aflat că va fi trimisă în lanţuri la Roma, ca trofeu al lui Octavian, s-a pregătit pentru o moarte demnă de o regină. Ea s-a sinucis la 12 august 30 î.Hr., prin muşcături de viperă sau de cobră, simbolul coroanei faraonilor. Alţi cercetători spun însă că a fost omorâtă de Octavian, printr-o lovitură de sabie, sau punându-i otravă în apă.

      Moartea ei legendară şi felul cum cucerise inimile celor doi generali, ambiţiile ei privind gloria Egiptului elenistic şi opoziţia faţă de Imperiul Roman, o consacră drept una dintre cele mai celebre femei din istorie.

• Stacy Schiff - "Cleopatra. Povestea fascinanta a ultimei regine a Egiptului"

Mahomed, cuceritorul Bizanţului

       

      Născut sub o stea norocoasă, Mahomed al II-lea (Mehmet, Mahommed, Muhammed), a devenit sultan la numai 19 ani. Fiul lui Murad al II-lea, a avut un singur gând din momentul acela: să zdrobească vechiul Imperiu al Bizanţului, o umbră a gloriei de altădată. 

    Astfel, de ziua Sfintei Teodora (29 mai 1453), protectoarea Constantinopolului alături de Sfânta Maria, în urma unui asalt final, otomanii cucereau capitala basileilor, rămasă singură în faţa Islamului. Mahommed, supranumit El Fatih (Cuceritorul), devine astfel moştenitorul Imperiului Roman de Răsărit, care încetase să mai existe după moartea, în luptă, a ultimului împărat, Constantin al XII-lea Dragases.

   În istoria otomană, evenimentul a însemnat trecerea de la sultanat la imperiu, Mehmet devenind stăpânul acestei părţi de lume.

    

      Foarte instruit (ştia şapte limbi străine), protector al artelor, poet, susţinător al culturii şi învăţământului (a creat prima instituţie de învăţămât superior din Imperiu), dar şi al arhitecturii laice (în vremea sa se construieşte vestita fortăreaţă de la Yedicule-Şapte Turnuri- şi o primă formă a palatului de la Topkapi), legiuitor nemilos, Mahomed al II-lea a avut "clarviziunea momentului istoric". 

     

       A murit la numai 52 de ani, de apoplexie, pe când plănuia o nouă campanie împotriva Egiptului mamelucilor.

     Figura sa a rămas, în Panteonul civilizaţiei universale, ca cea a unui stăpân orgolios, neclintit, hotărât, cu o voinţă de fier, aspru, crud uneori, dar cât se poate de drept.

• Bibliografie: Andre Clot - "Mahomed al II-lea. Cuceritorul Bizantului"

Darius, reformatorul Imeriului Persan

      "Darius al lui Istaspe", cum i-a spus Eminescu, a fost unul din cei mai de seamă suverani ai Asiei antice. S-a născut în anul 550 î.Hr. ca cel mai mare dintre cei cinci fii ai lui Hystaspes şi al Rhodugunei. El a fost nu numai un mare cuceritor, dar şi un excelent om de stat şi administrator, care a asigurat o perioadă de glorie Imperiului Persan.

       Potrivit lui Herodot, tatăl său a fost ofiţer în armată şi un nobil de la curtea lui Cyrus al II-lea cel Mare. Acesta din urmă este regele care înaintea unor lupte pe care le-a avut cu triburile din nord, aflate dincolo de râul Aras, a avut o viziune în care Darius avea aripi deasupra umerilor şi stătea deasupra Europei şi Asiei. Cu toate acestea, el l-a învestit pe fiul său, Cambyses al II-lea, ca rege în cazul în care ar fi fost ucis.

      Darius a servit ca lăncier în campania egipteană a regelui Cambyses al II-lea, rege care l-a ridicat mai apoi din această funcţie. Luptând pe mai multe fronturi deodată, cu o energie şi o inteligenţă ieşite din comun, Darius a reuşit, fără să fie din neam regesc, să pună mâna pe tronul persan, înfrângându-i pe magul  Gaumata şi pe alţi opt pretendenţi. După şapte ani de strădanii şi 19 bătălii, Darius se proclamă rege. 

      Împărţirea întinsului său teritoriu în satrapii, construirea unui sistem de drumuri, din care numai drumul regal avea o întindere de 2400 km, înfiinţarea serviciului poştal regulat, construirea canalului care lega Nilul cu Marea Roşie, instituirea monedei de aur (dareicul), construirea unor reşedinţe imperiale la Ectabana, Susa şi Persepolis, fac parte din realizările sale, pe care le-a lăsat moştenire civilizaţiei universale. De asemenea, impune o singură lege pentru toate popoarele cucerite, manifestând o largă toleranţă fata de religia şi obiceiurile fiecăruia.

   Deşi reformase armata şi crease, printre altele, vestitul corp de 10.000 de oameni, garda sa imperială, numită Nemuritorii, aventura greacă, încheiată cu dezastrul de la Marathon (490 î.Hr.) îi va grăbi sfârşitul. 

     Mort pe neaşteptate, în urma apariţiei unor revolte în Egipt şi Babilon în octombrie 486 î.Hr., trupul său a fost îmbălsămat şi înmormântat într-un mormânt săpat în stâncă, care fusese pregătit pentru el de mai mulţi ani. Sarcina de a răzbuna onoarea persană i-a fost transmisă fiului şi urmaşului său la tron, Xerxes I.

• Bibliografie: J.B.Bury, Russel Meiggs - "Istoria Greciei pana la moartea lui Alexandru cel Mare"

Nicolae Bălcescu

        Nicolae Bălcescu - istoric, scriitor şi revoluţionar român-  s-a născut la 29 iunie 1819, fiind fiul lui Barbu Petrescu (pitar de meserie) şi al Zincăi Petreasca-Bălcescu. Va prefera să aleagă numele mamei sale, Bălcescu, în locul numelui tatălui său. 

        Începând din anul 1832 studiază la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti, fiind coleg cu Ion Ghica şi avându-l ca profesor pe Ion Heliade Rădulescu (printre alţii). La vârsta de 19 ani intră în armată, iar în 1840 participă la conspiraţia Filipescu. Deoarece aceasta este descoperită, va fi închis la Mănăstirea Mărgineni unde va rămâne până la data de 21 februarie 1843, an ce marchează plecarea domnitorului Ghica şi venirea lui Bibescu.

        De mic copil a fost pasionat de istorie. Poate şi din acest motiv, după ce este eliberat, înfiinţează împreună cu Ion Ghica o organizaţie secretă numită "Frăţia", călătorind astfel prin locurile locuite de români: de la Ţara Românească, Moldova, Bucovina, Transilvania, până la Italia şi Franţa, studiind istoria şi fiind redactor la o revistă numită "Magazin istoric pentru Dacia". 

        De-a lungul vieţii va lua parte la mai multe revoluţii dintre care putem aminti: Revoluţia de la 1848 din Franţa, Revoluţia din 11 iunie din Bucureşti. Autorităţile Imperiului Otoman au înăbuşit revoluţia, arestându-l pe Nicolae Bălcescu la data de 13 septembrie 1848, şi deşi a reuşit să scape din arest şi să fugă în Transilvania, este expulzat de aici de autorităţile habsburgice.

        Se va exila la Paris unde, în scopul întemeierii unei confederaţii europene, va încerca să coaguleze forţele revoluţionare aflate în exil. În primăvara anului 1852 pleacă la Constantinopol cu ajutorul unui paşaport eliberat la Paris, urmând să ajungă la Galaţi de unde va încerca să pătrundă în Ţara Românească, cu scopul de a-şi vedea mama în vârstă şi bolnavă. Această cerere nu îi va fi însă acceptată. Este sfătuit de medici să se mute în Italia deoarece clima era mult mai blîndă, lucru pe care îl va face, stabilindu-se astfel la Palermo, în Sicilia. Acesta este şi locul în care Nicolae Bălcescu se va stinge din viaţă la data de 29 noiembrie 1852, la vârsta fragedă de doar 33 de ani, fiind bolnav de tuberculoză.

        Ca şi istoric, va scrie marea sa operă intitulată "Românii supt Mihai-Voievod Viteazul" începută în anul 1849, operă rămasă manuscris şi publicată intre anii 1861-1863 de Alexandru Odobescu.

        În memoria sa, multe străzi din România comunistă i-au primit numele, iar imaginea lui a fost gravată pe bacnotele de 100 de lei, ediţiile din 1952 şii 1966.

Nicolae Iorga

        Asasinarea lui Nicolae Iorga a fost un eveniment care a produs multă emoţie în epocă şi care păstrează până azi numeroase semnificaţii, fiind de peste timp şi o lecţie despre viitor.

        S-a născut la 17 ianuarie 1871, la Botoşani. După studii elementare şi gimnaziale în localitatea natală, a urmat Liceul Naţional din Iaşi din 1888. A absolvit apoi Universitatea din Iaşi într-un singur an cu diploma "magna cum laude", apoi a continuat studiile universitare la Paris, Berlin şi Leipzig, obţinând doctoratul în 1893 la numai 23 de ani.

       După cum a afirmat şi George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească în primele decenii ale secolului XX "rolul lui Voltaire". Copil minune, polimat şi poliglot, cu o activitate ştiinţifică prolifică, a fost un mare critic literar, documentarist, dramaturg, poet, scriind astfel 1003 volume, 12.755 articole şi studii, 4963 recenzii, dar şi "Istoria României" cuprinsă în 10 volume.

       A predat la Universitatea din Bucureşti, la cea din Paris şi la alte instituţii de învăţământ academice. De asemenea, a fondat Congresul Internaţional de Studii Bizantine şi Institutul de Studii Sud-Est Europene. A transformat oraşul Vălenii de Munte într-un centru academic şi cultural.

        În paralel cu contribuţiile sale ştiinţifice, Nicolae Iorga a avut şi un rol politic important  fiind ministru, parlamentar, dar şi prim-ministru. S-a opus grupării fasciste Garda de Fier şi, după o perioadă de cumpănire, s-a hotărât să îl susţină pe rivalul acesteia, Regele Carol al-II-lea, intrând după dizolvarea tuturor celorlalte partide în partidul unic -Frontul Renaşterii Naţionale.

        În anul 1940, regimul lui Carol al II-lea s-a prăbuşit. Neaşteptata cedare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord sovieticilor a şocat societatea românească şi l-a revoltat pe Iorga. La două şedinţe ale Consiliului Coroanei, Iorga a fost unul din membrii care s-au opus ultimatumului impus de U.R.S.S. cerând cu insistenţă apărarea armată a Basarabiei.

        Pentru că fusese implicat intr-o dispută personală cu liderul Gărzii de Fier Cornelui Zelea Codreanu, contribuind astfel fără voie la uciderea sa, Iorga şi-a atras antipatia legionarilor. El s-a opus noului guvern susţinându-şi ataşamentul faţă de regele care fusese obligat să abdice. A fost obligat să părăsească Bucureştiul dar şi Vălenii de Munte şi s-a mutat la vila sa din Sinaia unde a terminat "Istoriologia umană".

        A fost ridicat de un grup de legionari în după-amiaza zilei de 27 noiembrie 1940 şi ucis lângă Strejnicu, judeţul Prahova. A fost împuşcat de nouă ori. Asasinarea lui este menţionată în paralel cu cea a politicianului ţărănist Virgil Madgearu, răpit şi omorât de legionari în aceeaşi noapte, şi cu Masacrul de la Jilava, în care aparatul administrativ al lui Carol al II-lea a fost decimat.Aceste acte de răzbunare au fost făcute de legionari din propria iniţiativă, ducând la tensiuni între ei şi Antonescu.

        Moartea lui Iorga a generat consternare şi a cutremurat comunitatea academică. După aflarea veştii asasinării lui Iorga, 47 de universităţi şi academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă. Discursul funerar a fost ţinut de istoricul francez exilat Henri Focillon, din New York, numindu-l pe Iorga "una dintre personalităţile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei ţări şi în istoria inteligenţei umane."

        Trupul lui Iorga a fost îngropat la cimitirul Bellu din Bucureşti, cei prezenţi, printre care se aflau politicieni şi diplomaţi străini,sfidând interdicţia Gărzii de Fier cu prezenţa lor.

        Un ultim omagiu a fost adus de filozoful Constantin Rădulescu-Motru, care-l numea, în termeni asemănători folosiţi de Focillon, "curajosul intelectual al naţiunii", "toată înţelepciunea şi originalitatea unui geniu român", "... a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt..."

Tudor Vladimirescu

        Marele revoluţionar Tudor Vladimirescu s-a născut în localitatea Vladimiri, din judeţul Gorj, la începutul anului 1780. La o vârsta fragedă, a plecat la Craiova, unde a învăţat carte în casa boierului Ioniţă Glogoveanu, ajungând să vorbească fluent limbile greacă şi germană. A învăţat şi elemente de avocatură de la marele om politic Petrache Poenaru.

        Între anii 1806 - 1812, a intrat ca voluntar în rândurile armatei ţariste, participând la războiul ruso-turc. Pentru vitejia şi curajul arătate, el a fost decorat de comandanţii ruşi, iar după încheierea războiului a fost numit administrator al unui district din nordul Olteniei. La începutul anului 1815, a locuit în Bucureşti şi a susţinut un proces de moşie în faţa Divanului. Cu această ocazie a aflat de hotărârea Eteriei de a declanşa mişcarea de eliberare a Greciei, dar şi faptul că unitatea militară otomană din Insula Ada-Kaleh a făcut ravagii în judeţele Mehedinţi şi Gorj, distrugându-i complet gospodăria personală din Cerneţi.

        Vladimirescu a considerat că acesta a fost momentul potrivit pentru a ridica poporul la luptă împotriva regimului fanariot şi a redactat Proclamaţia de la Padeş care avea un conţinut potrivnic boierilor. În acest mod şi-a organizat trupele şi a plecat spre capitala ţării, fluturând pentru prima dată noul steag cu cele trei culori aşezate pe orizontală (albastrul reprezentând libertatea, galbenul - dreptatea şi roşul - frăţia).

     La 21 martie 1821, Tudor Vladimirescu a intrat în Bucureşti conducând o armată de 16.000 de panduri. Timp de 56 de zile a preluat conducerea ţării sub titlul de Domnul Tudor. La Bucureşti lucrurile au fost complicate de prezenţa lui Ipsilanti. Tudor a cerut ca Eteria să treacă înapoi Dunărea şi să se ducă în Grecia, cerere ce nu a fost respectată de aceia.

       La 15 mai 1821 Tudor a preferat varianta retragerii spre Piteşti pe drumuri ocolitoare, însă în curând va regreta acest traseu, care s-a dovedit a fi plin de capcane şi primejdii. Era aşteptat cu nerăbdare de complotişti care aveau misiunea să îl aresteze.Luptătorii erau din ce în ce mai greu de strunit, actele de indisciplină din ce în ce mai multe. Căpitanul Iordache, piesă importantă a conspiraţiei, l-a arestat pe Tudor la 21 mai 1821. A fost dezarmat chiar de către căpitanul în care avusese cea mai mare încredere şi nici cei din jur nu s-au grăbit să-i sară în ajutor celui căruia îi juraseră credinţă şi ascultare. 

        Asasinarea lui Tudor Vladimirescu a fost consemnată de majoritatea cronicarilor ca fiind săvârşită de eteriştii lui Vasile Cavadia. După ce divanul din Câmpulung, format din boieri compromişi, l-a condamnat la moarte, inculpatul a fost torturat de aghiotanţii lui Ipsilanti. Ucis, în final de Cavadia, Tudor a fost aruncat în puţul unei fântâni părăsite de la Târgovişte, la 27 mai 1821.

            Moartea sa a fost descrisă în mod diferit de memorialişti. Ca şi în cazul trădării lui Mihai Viteazul, se va pune multe secole întrebarea: "Unde, oare, erau românii adevăraţi în clipa asasinatului?" .